Sincer, m-am săturat să aud cum că familia e pe primul plan. Mă piş pe ea de familie. De la 18 ani deja îţi formezi propria familie [mai mult sau mai puţin] şi o să observi o diferenţă majoră între tine şi părinţii tăi : ei sunt o familie din care tunu mai faci parte. Deal with it! Cel mai bine e să încerci să te muţi şi să te descurci singur cât de repede poţi. Cu cât stai mai mult cu părinţii tăi, cu atât e mai rău. Vor avea aşteptări de la tine ş.a.m.d., iar eu sincer nu sunt genul de persoană care să-ţi îndeplinească ţie nişte aşteptări doar pentru că tu eşti Pulea-n faţa mea. Ştiu că asta pare o postare scrisă la nervi şi la stres, şi poate că aşa e, dar nu e [faza de negare].
Un mic update cu restanţele : păi am reuşit să iau una cu mai mult de 5, ceea ce e o fericire. Dacă luam 5, chiar mă ofticam. Pare incredibil, dar mi-am învăţat şi ăsta e un sentiment minunat.
Şi da, îmi urăsc o mare parte din familie, iar peste 4 ani când voi pleca în Danemarca, nu mai vreau să aud de ei. În afară de mama. I love my mom.
-Tocmai am constatat că sunt singur..
-Şi?
-Cum şi? Mă simt mizerabil..
-Tu ai vrut să fie aşa. Încearcă altfel.
-M-am săturat să tot incerc.
-Nu ai încercat îndeajuns.
-Încearcă tu, te rog!
-Pe mine m-ai folosit până acum, ai uitat?
-Deci e vina ta!
-Nu, e vina ta.
-Ce? De ce? De unde ştii tu? Cine eşti tu?
-Eu sunt partea din tine care-i îndepărtează pe alţii de tine. M-ai creat când ai ajuns într-un impas. Îţi aduci aminte?
-Nu mai ştiu....
-Asta ai şi vrut, asta ai şi vrut....
