Ai momente de neîncredere sau pur şi simplu nu ai încredere deloc în alte fiinţe umane? Dacă da, îţi faci un mare bine, crede-mă [oh the irony].Ăştia care vă puneţi încrederea în alţii, chiar nu vă înţeleg. Presupun ori că iubiţi drama din tot sufletul, ori sunteţi "retardaţi". Nu-mi explic altfel de ce v-aţi pune sufletul pe tavă pentru cineva care e posibil să nu merite asta. De fapt stai, e stupid să-ţi pui sufletul pe tavă oricum. Personal acum, eu nu cred că este cineva pe lumea asta care să merite să ştie ce gândesc eu, ce simt eu and whatever. Continuând, dacă eşti iubitor de dramă, te invit să te duci naibii. If you're born a drama queen, you'll die a drama queen. Dacă eşti doar "retardat", în sensul "îmi place să dau o a doua şansă", s-ar putea să mai ai leac dacă-ţi trage cineva un şut în cur. Da' ca lumea de tot. E posibil să mă mint pe mine cu ce am scris azi, dar nu mai contează. Cu sinceritate spun că azi nu-mi pasă că sunt ipocrită.
Ai avut momente frumoase cu o persoană, fie ele pline de bucurie, fie doar pasionale, fie naşpa. Ajungi deodată la punctul în care vrei atât de mult să scapi de persoana aia încât faci orice să nu o vezi. Şi când zic orice, păi chiar orice, chiar dacă asta presupune să nu ieşi săptămâni bune din casă pentru că, din fericire, eşti ocupat cu sesiunea, ceea ce-ţi oferă o scuză cât se poate de bună. La un moment dat se satură de tine and they just move on sau pui tu punct la tot carul ăla de nervi.
La final, ajungi in în punctul în care te întrebi : ai iubit sau te-a făcut fericit faptul că ai avut o companie plăcută ceva timp?
Schimbare de planuri, nu mai e valabilă ultima postare. :)
Sincer, m-am săturat să aud cum că familia e pe primul plan. Mă piş pe ea de familie. De la 18 ani deja îţi formezi propria familie [mai mult sau mai puţin] şi o să observi o diferenţă majoră între tine şi părinţii tăi : ei sunt o familie din care tunu mai faci parte. Deal with it! Cel mai bine e să încerci să te muţi şi să te descurci singur cât de repede poţi. Cu cât stai mai mult cu părinţii tăi, cu atât e mai rău. Vor avea aşteptări de la tine ş.a.m.d., iar eu sincer nu sunt genul de persoană care să-ţi îndeplinească ţie nişte aşteptări doar pentru că tu eşti Pulea-n faţa mea. Ştiu că asta pare o postare scrisă la nervi şi la stres, şi poate că aşa e, dar nu e [faza de negare].
Un mic update cu restanţele : păi am reuşit să iau una cu mai mult de 5, ceea ce e o fericire. Dacă luam 5, chiar mă ofticam. Pare incredibil, dar mi-am învăţat şi ăsta e un sentiment minunat.
Şi da, îmi urăsc o mare parte din familie, iar peste 4 ani când voi pleca în Danemarca, nu mai vreau să aud de ei. În afară de mama. I love my mom.
-Tocmai am constatat că sunt singur..
-Şi?
-Cum şi? Mă simt mizerabil..
-Tu ai vrut să fie aşa. Încearcă altfel.
-M-am săturat să tot incerc.
-Nu ai încercat îndeajuns.
-Încearcă tu, te rog!
-Pe mine m-ai folosit până acum, ai uitat?
-Deci e vina ta!
-Nu, e vina ta.
-Ce? De ce? De unde ştii tu? Cine eşti tu?
-Eu sunt partea din tine care-i îndepărtează pe alţii de tine. M-ai creat când ai ajuns într-un impas. Îţi aduci aminte?
-Nu mai ştiu....
-Asta ai şi vrut, asta ai şi vrut....
31 martie, postarea cu numărul 31. Îmi plac coincidenţele astea şi, ca să fiu în ton....
Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi amâne restanţele din primul an pentru cel de-al doilea, pentru că există o posibilitate foarte mare să aibă şi în al doilea. Ca să îndetaliez puţin : 2 acum, 3 la toamnă. Abia acum realizez că am o memorie excelentă pentru că.... până acum nu am învăţat nimic. Notele mari la engleză se datorează faptului că-mi place literatura, iar gramatica o ştiu de mică. După cum probabil a ghicit toată lumea, nu am restanţe la engleză. Patru din cinci restanţe sunt la franceză, iar cea de-a cincea e un rahat de grilă din anul 1. Încă mă întreb cum am putut pica un examen cu 10 întrebări grilă. Trebuie să fiu retardată, altfel nu-mi explic. I MUST NOT BREED.
Lăsând deoparte examene picate pentru că oricum le voi lua [de nu, sunt double retarded], mi-am îmbogăţit un pic playlist-ul de pe YouTube cu diverse piese care mai de care :
Sincer, asta e o melodie foarte dubioasă cu un videoclip pe măsură.
Habar nu aveam că asta e o trupă românească. Îmi place enorm melodia, dar asta nu mă împiedică să observ că e formată din... hipsteri?
Fără jazz în playlist nu se poate.
Toată lumea cred că-i ştie pe tipii ăştia, but I fuckin' love the cello, so I don't give a flying fuck.
Mi se-ntâmplă şi mie să trag cu ochiul, dar nu după reprezentanţii sexului masculin. Mă uit după tipe atât de frecvent încât cred câteodată că ar fi trebuit să mă nasc băiat. În fine, nu are importanţă asta. În viziunea mea, tipele simple, dar în acelaşi timp care au acel "je ne sais quoi", sunt cele mai frumoase fiinţe văzute vreodată. Mă doare-n cot sincer de ce personalitate ar putea avea o astfel de fată, pur şi simplu mă uit la ea în speranţa că-mi va stârni imaginaţia, aprecierea, interesul, so on and so forth. Un exemplu bun ar fi :
Lăsând deoparte plăcerile mele vizuale, sunt tipe-n lumea asta care arată foarte bine, dar care au o faţă de milioane, cum îmi place mie să zic. Ţin minte că se glumea pe seama tipelor care se dau cu fond de ten până ajung să arate ca nişte oompa loompas. Am râs până când am avut şocul de a vedea aşa ceva live, pe lângă colanţii cu animal print care abia stăteau pe un cur ce măsura probabil lungimea şi greutatea unei maşini RATB.
În concluzie, machiajul excesiv dăuneză imaginii sociale. Din momentul în care nu ştii cum să faci să-ţi acoperi imperfecţiunile, ai o mare problemă cu încrederea.
A da, nu ştiu de ce pomenesc asta, dar visul vieţii mele e să întâlnesc o tipă al cărei păr natural e roşcat şi, desigur, să nu aibă pistrui. Nu ma interesează dacă e jidancă sau nu.
